Nicolae Tonita
„Arta lui Nicolae Tonitza îsi pastreaza integritatea si frumusetea nealterata, exprimând o latura progresista a culturii românesti.”( Sorban ,Raul Nicolae Tonitza ,Maestrii artei românesti , Ed. Meridiane ,Bucuresti, 1965, p. 14) La Tonitza (1886-1940) remarcam peisajele dobrogene, portretele de clovni, de copii, de tinere femei, naturile statice, pline de caldura, compuse în planuri mari, urmarind jocul tandru al luminii pe obiecte, în tonuri vibrante. Este considerat interpretul „tristetelor luxuriant colorate” si al ochilor de copii. Lumea pe care o reflecta nu este, festiva, dar temperatura reprezentarii, ardoarea transfigurarii poetice, intonatia ampla o investesc cu o plinatate sarbatoreasca.
Pictura lui Nicolae Tonitza ramâne, dincolo de framântarile cotidiene sau de angajarea în evenimentele contemporane, una senina. Viziunea sa artistica se contureaza în portretele de copii. „Ochii lui Tonitza”, mari, rotunzi si expresivi ne privesc astazi cu o nostalgica inocenta, cu o amara melancolie.
Fetita - Nicolae Tonita
Omul înfatisat de Tonitza este expresia nemijlocita a unei societati într-un moment politic si istoric cert. În arta lui Tonitza se remarca, în primele pânze, diverse influente: de la Daumier (Jucatorii de sah) , Manet (Portretul arhitectului D. Mohor), pâna la Toulouse-Lautrec (Omul unei lumi noi). Linia circumscrie figurile, interpreteaza miscarea, sugereaza expresia chipurilor, sinuos sau întrerupt, formeaza cutele îmbracamintii. Culoarea devine pentru el imaginea sensibila a unei idei, semn cu semnificatie, raportata la atitudinea, gândul si Omul înfatisat de Tonitza este expresia nemijlocita a unei societati într-un moment politic si istoric cert. În arta lui Tonitza se remarca, în primele pânze, diverse influente: de la Daumier (Jucatorii de sah) , Manet (Portretul arhitectului D. Mohor), pâna la Toulouse-Lautrec (Omul unei lumi noi). Linia circumscrie figurile, interpreteaza miscarea, sugereaza expresia chipurilor, sinuos sau întrerupt, formeaza cutele îmbracamin?ii. Culoarea devine pentru el imaginea sensibila a unei idei, semn cu semnificatie, raportata la atitudinea, gândul si emotia omului, ele singure dând valoare artei. În opera lui Tonitza, tema copilului si a copilariei si-a gasit o întruchipare cu însemnatatea de simbol.
Portret de copil - Nicolae Tonita
Chipul copilului îi apare ca un microcosmos, pe care îl iscodeste uneori cu un fel de lucida tandrete, iar altadata îl învaluie ocrotitor parca, pentru a-i alina îngrijorarea. Dintre putinele elemente expresive ale unui cap de copil, el se opreste cu precaderea asupra ochilor. Printre acestia întâlnim ochi cufundati în basmul propriu vârstei; ochi istoviti, tristi, mirati; ochi care privesc „agitatia lumii de care le e frica”, ochi care nu înteleg nimic, altii care par a sti ca totul e în zadar. Buzele, însa, sunt încremenite într-o tainica tacere.
Deasemenea în picturile lui Tonitza, se iveste si motivul papusii, fie integrat ca obiect într-o natura moarta devenind chiar titlul lucrarii, fie în portretele de fetite, a caror ambiguitate este sesizabila numai când le comparam cu unele portrete-nud feminine sau cu unele din portretele lui desenate.
Scherzzo - Nicolae Tonita
Opera este caracterizata, mai presus de ingeniozitatea tematica, de amploarea si expresivitatea cromatica, care, la rândul ei, a fost necesitata de orânduirea spatiului compozitional. Aspectul smaltuit, ca cel al olariei populare, este transmis de repertoriul cald al tonurilor alese, ce contrasteaza, atipic, cu primordialitatea negrului, acea (non)culoare a carei concepere absoarbe întreaga lumina pigmentara. Negrul este propus drept tronant al compozitiei sub forma unei papusi africane, motiv central inedit chiar si în ciclul de papusi pe care îl concepea Tonitza în perioada 1925-1927. Chiar daca subiectul ales socheaza, Tonitza nu îi diminuiaza cu nimic însemnatatea în economia pânzei, pe care o abordeaza întocmai manierei institutionalizate în cazul portretelor sau naturilor statice. Registrul cromatic predominant este din nou acea pânza scenografica, ce aminteste de decorul floral al “Lautului”, sursa de inspiratie declarata de Tonitza drept întruchipare a specificului national, amintind de vechile scoarte românesti. În seria de Saltimbanci, pictorul reuseste sa „sesizeze în continutul social al mastii bivalenta ereditara: pentru unii, putini, distractie în fata unei caricaturi comice; o intensa participare liric-emotionala din partea multimii care identifica în personajul reprezentat fiinta umana a aceluia care îl reprezinta”( Sorban Raul , Nicolae Tonitza , Maestrii artei românesti , Ed. Meridiane ,Bucuresti, 1965, p. 43-44). Saltimbancii din opera lui Tonitza reflecta tulburator însusi zbuciumul propriei sale vieti pe care o proiecteaza pe masca clovnului. În imaginile Clovnului si a Femeii clovnului se desluseste o adânca traire interioara, iar atmosfera fizionomiilor se oglindeste în întreaga ambianta a compozitiilor. Fata clovnului a treia piesa a tripticului, porneste nu de la o masca, ci de la un portret. Artistul îi cerceteaza direct expresia, îi vede îngrijorarea, oboseala, lipsa oricarei iluzii întiparite pe o fata pe care, în ciuda tineretii, s-a si asezat maturitatea tristetii si saraciei.
Clovn - Nicolae Tonita
Fetita padurarului - Nicolae Tonita
Tonitza realizeaza expresia originala, capabila sa emotioneze, a unei sensibilitati si a unei conceptii care tinde sa-si asimileze felul de a vedea si a simti a maselor.
Corneliu Baba
Autoportret Corneliu Baba.
Corneliu Baba (1906-1997), a fost, în primul rând, un pictor al omului. Pentru Baba omul este, înainte de toate, o fiinta fizica, astfel, lunga evolutie a vietii i-a acordat supletea, gratia si delicatetea, evocate în nuduri, apoi plasticitatea specific umana a unei femei adormite cu bratele încrucisate deasupra capului.Relatiile dintre oameni au fost des reprezenate de Baba.O alta tema abordata frecvent de catre Baba este cea a grupurilor de tarani sau muncitori, aflati la munca sau odihna. Putini pictori români au manifestat o cunoastere atât de profunda, în legatura cu felul de a fi, de a se comporta, de a se grupa al satenilor, a naturii sentimentelor si a gândurilor adânci ce-i stapânesc.
Portretul de taran, de pilda, va fi modelul somatic si moral în jurul caruia se va construi întreaga lume rurala si întreaga civilizatie a pamântului din pictura lui Baba. Deci într-un portret individual acest taran apare abia în anul 1950, într-una din marile compozitii ale artistului, în Cina, el este integrat ca personaj înca din 1942.
Corneliu Baba - Cina
Chipul sau, golit de orice viata activa, este marturia unei existente suspendate într-o iremediabila tristet e sau, poate, într-o la fel de adînca resemnare. De altfel, în toate scenele si compozitiile sale rurale: Popas (1949), Odihna la cîmp (1954), Tarani (1958), Somnul (1962), Pamîntul (1976), precum si în schitele pregatitoare, nota dominanta este aceea a reculegerii si a melancoliei.
Corneliu Baba - Odihna la camp
Chiar daca artistul da acestor compozitii o oarecare coloratura sociologica, generate dintr-o traire umana în care intra deopotriva admiratia si compasiunea, esenta lor este mai apropiata de proiectia mitica decât de revolta, de imprecatie sau denunt. Legatura omului cu pamântul, Taranul privit ca o fiinta cu o anumita investitura în ansamblul larg al existentei confera acestor compozitii, prin viziunea artistica si prin perspectiva morala, înaltimea unor acte ceremoniale si monumentalitatea unor creatii irepetabile ale firii.
Corneliu Baba duce portretistica sa individuala pâna la marginea mormântului, pâna acolo unde pictura si conventiile sale trebuie reinventate. În paralel cu aceasta portretistica a individului si a speciei, asezata undeva între aceste extreme, pictorul experimenteaza cu asiduitate si portetistica sociala. Modelul acestui portret nu mai este cineva anume, cu o identitate precisa, si nici cineva care, metonimic, reprezinta specia însasi, ci fiinta sociala, omul integrat normelor colective, atât în varianta sa individuala, cât si în aceea de grup, de categorie, de clasa chiar.
Corneliu Baba - Otelarii
Artistului i-a placut de multe ori sa se figureze pe sine. Însa între constiinta omului si firea sa se pot interpune închipuirea lui despre sine sau imaginea care s-a format în mintea semenilor sai transmisa, sau, uneori, impusa de catre acestia. Autoportretistii au pictat, adesea, aceasta masca cu un fel de intentie autoironica, în care scânteiaza o parte din lucida constiinta de sine a artistului. Autoportretul devine un fel de sursa, de imagine arhetipala pentru întreaga portretistica. Prima dintre ele este sursa însasi, adica autoportretul, prin debutul din 1922 întinzându-se pe un interval a carui limita superioara este anul 1991. Cea de-a doua varianta este o subdiviziune, un derivat, dar unul de o anvergura exceptionala, si anume portretul cu o anumita identitate, în cele mai multe cazuri al unor mari personalitati culturale sau persoane publice (Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, George Enescu, Lucia Sturdza Bulandra, Maria Tanase, K.H.Zambaccian, Nicolae Tonitza, Mihail Sorbul etc.).
În imediata lui vecinatate se situeaza portretul unor membri ai familiei artistului – Sotia artistului (1953 si 1982), schitele asupra portretului tatalui sau, Gh. Baba (cca.1952) etc.), al unor oameni apropiati sau din cercul sau de cunostinte (Portret de tînara (Elena Hascke) – 1956; Portret (Maria Calleya) – 1982; Portret (Florica Holban) – 1983 etc., sau cel anonim, relevând vehiculul unor psihologii fara al unor caractere fara o identitate anume, dar identificate generic ca prezente umane cu un statut irepetabil, salvate din amorf prin consacrare artistica – Portret de fata în roz (1957), Portret de fata (1964), Fata cu pana (1970),Portret de femeie (1976), Spaniola (1976) etc. Acest gen de portret individualizat se va îndeparta tot mai mult de modelul particular, de omul reductibil, încerca sa surprinda fiinta morala, o anumita atitudine în fata vietii, în general, si a vietii sociale, în particular.
Derivata direct din portretistica deja amintita, dar ridicata la cotele înalte ale unei meditatii anume asupra conditiei umane este marea suita a Arlechinilor. Subiect plastic cu o cariera stralucita în pictura moderna, chiar daca nu am aminti decât interesul pe care i l-a acordat Picasso, Arlechinul îi prilejuieste lui Baba confruntarea cu doua mari probleme ce se intersecteaza permanent în opera lui: una plastica propriu-zisa si una de natura morala. Ca pretext plastic, el ofera o plaja inepuizabila de abordari cromatice, de variante compozitionale, de combinatie a staticului, a paginatiei aproape hieratice, cu dinamismul cel mai îndracit al manipularii tonurilor si al pensulatiei. Din punct de vedere moral, ca subiect de meditatie cu alte cuvinte, el reprezinta modelul absolut al ambiguitatii existentei, al coabitarii ludicului cu dramaticul si a bucuriei de-o clipa cu tristetea iremediabila. În imediata sa descendenta, detasat de orice festivism si de orice spectacol gratuit, se asaza imensul ciclu al Regelui nebun. Antonim al Arlechinului, el reprezinta celalalt versant al umanului, acela al dramei si al degradarii.
Corneliu Baba - Arlechin
Dimensiunea umana este omniprezenta în aspectele artei sale. Potretele lui Corneliu Baba încorporeaza, sub aspectele ei pozitive, functia mastii si a travestiului. Astfel, trebuie si înteleasa repetata includere în repertoriul iconografic al lui Baba a unor elemente de travesti – de la traditionalul costum de arlechin, la o compozita costumatie teatrala cu reminiscente shakespeariene –, ca si a unor configuratii fiziognomice cu caracter de masca, de reminiscenta bruegheliana uneori , alteori expresioniste.
Nicolae Grigorescu
Portret Grigoresc
Nicolae Grigorescu (n.15 mai 1838, Pitaru, judetul Dâmbovita, d. 21 iulie 1907, Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu si Stefan Luchian. G. Oprescu scria despre el ca a fost “independent de impresionisti, printre primii pictori care-si dau seama de valoarea calitativa a unei picture clare luminoase, executate direct, în fata motivului”, (N. Grigorescu, Ed. Meridiane, Bucuresti 1961, vol I, p.128). Pentru arta plastica din România, Grigorescu este cel care trezeste interesul artistilor pentru natura, care dezvolta plein-air-ul si exploateaza magistral lumina, transformându-le în elementele esentiale ale picturii. Pictura impresionista a lui Grigorescu are desigur un caracter personal – datorita unei tehnici proprii, depasind în valoare si originalitate ceea ce consideram a apartine scolii de la Barbizon. Cu o îndrazneala calma, insolita pentru cultura secolului al XIX –lea, el a lichidat istoricismul si traditionalismul picturii neoclasice si religioase, a dispretuit vehementa sentimentala, a alungat umbrele si palorile luminii. El priveste cerul cu atenta sensibilitate, descopera norii în infinita lor varietate de forme si nuante. Picteaza transparenta aerului, subtilitatile de griuri.
Plaja la ocean
Tarm de mare in Bretagnia
„Scoala de la Barbizon, prin importanta acordata peisajului devenit din decor, subiect majestuos, capabil sa puna la încercare rafinate calitati de mestesug si viziune plastica, a însemnat pentru pictorul român legitimarea înclinatiei sale de a surprinde si de a se cufunda totodata în miracolul realitatii înconjuratoare.”
Interior de padure la Barbizon
Andreescu la Barbizon
Dupa întoarcerea în tara el reuseste, în opera sa, sa îmbine perfect calitatile tehnice dobândite, cu o viziune plastica specifica folclorului, înclinata spre contemplarea echilibrului, dar si a infinitatii spatiului, spre armoniile blânde de culori si feerie. Astfel, peisajul de tara si în general tematica taraneasca dobândesc un loc important, chiar primordial. Satul românesc va regasi în impresionism imaginea cea mai cuprinzatoare si mai realista. Grigorescu a acordat, de asemenea, un mare loc figurii umane, portretului, compozitiei istorice, facând din ele documentele cele mai autentice ale secolului al XIX-lea.El a relevat, într-o viziune optimista frumusetea fizica si morala a taranului român, integrat mediului sau de viata (Taran de la munte, Taranca voioasa, Taranca tânara, Cioban). Alexandru Vlahuta l-a numindu-l: “rapsod al pamântului nostru.”
Taranca din Muscel
Taranca cu marama
Varietatea tipurilor din pictura lui Grigorescu este întregita de lucrari ca Mocanul, în care personajul masiv, monumental, cu chipul îngândurat si dârz, este una dintre cele mai autentice redari ale taranului de la munte sau ca portretul caricatural al asa-numitului Vechil. Grigorescu a reflectat, la un nivel neatins în pictura româneasca de pâna la el, viata oamenilor simpli. În tablourile care reprezinta casele mizere din marginea satelor (Coliba, Bordei, Târla parasita, Taran pe prispa), el a redat cu o vadita nuanta critica imaginea traiului taranilor saraci . De-a lungul întregii sale activitati a cultivat cu deosebita maiestrie portretul, în pictura si în desen, dovedind un exceptional talent în transpunerea psihologiei individuale si sociale a modelelor sale (ex. Portretul marelui ban Nasturel Herescu; seria portretelor de evrei, portrete delicate de femei sau portretul-compozitie Amatorul de tablouri).
Marele Ban Nasturel
Portretul unei doamne
Opera sa a legat strâns arta de popor si a avut un rol decisiv în formarea marelui pictor Ion Andreescu, o puternica influenta stimulatoare asupra artistilor de frunte din acea vreme si generatiile urmatoare, precum si asupra formarii interesului pentru arta în marele public.
Stefan Luchian
Stefan Luchian - "Un zugrav" (autoportret)
Stefan Luchian
a fost un pictor roman, denumit poetul plastic al florilor.
Fiu al maiorului Dimitrie Luchian si al Elenei Chiriacescu, Stefan Luchian s-a nascut la Stefanesti, judetul Botosani, la 1 februarie 1868. Era Avea cinci ani când tatal a fost mutat cu familia în Bucuresti; si-au gasit locuinta în mahalaua Popa Soare.
Într-o zi de iarna, fiind singur, si-a apropiat fata de gura sobei care dogorea. Îi venise o idee nastrusnica. Dupa ce-si înfierbânta bine fata, o zbughi afara, îngenunche în zapada proaspat asternuta si-si îngropa obrajii în ea. Când îsi ridica fata, în troian îi ramasese amprenta chipului. Avea de mic fata ciupita de varsat, cum de altfel îi va ramâne toata viata.
Prin mahalalele capitalei, ca în toate orasele tarii, era o viata patriarhala. Gradinitele oamenilor erau inundate de flori, în multitudinea lor de culori si nuante vesele; era spatiul dorit de copilul-artist Stefan, caci de mic avea înclinatii spre observarea miracolelor din natura. Vedea ca florile mor toamna si simtea în el asa, ca o durere. Mai târziu a marturisit: „daca as fi pictor, as pastra macii pe pânza. Si nu numai macii, ci si celelalte flori, care-si pierd culorile, când sunt presate în ierbar.“
Înca de mic a avut înclinatie spre desen si culoare. Începutul l-a facut cu o pictura… murala: „eram un pici; ma daduse de curând la scoala. O matusa, la un Pasti, mi-a adus în dar o stea cu acuarele d-acelea proaste. Mama îsi bea cafeaua afara, în pridvor. Eu, ca un diavol, m-am strecurat în odaia de musafiri. O uitase descuiata. M-am asezat la un perete si da-i, si da-i! Îmi pusesem în gând s-o fac pe Safta, bucatareasa noastra. Ma, si era urâta! Biata mama, ce mai întindea de noi…“
Întâi a învatat carte la Liceul Sfântul Sava din Bucuresti. Nu era un elev prea bun, dar la desen nu-l întrecea nimeni. „Faceam desenul la toata clasa, pe treizeci de gologani. Atât era tariful.“Dupa decesul tatalui, mama, care ajunsese capul familiei, nu avea o parere prea buna despre pictori, mai ales ca în familie era deja un pictor, boier Andrei, bunicul dinspre tata, care, saracind, ajunsese zugrav de biserici si hoinarea prin satele moldave, în cautare de lucru. Apoi pictorii, muzicienii si actorii erau priviti cu dispret de contemporanii lor.
Stefan „va face o cariera militara ca si tatal sau“, hotarî mama sa, dar… nu tot ce hotarasc parintii se realizeaza. Ajutata de fratii ei, militari de profesie, îl înscrise pe baiat sa dea examen de admitere la Scoala de infanterie; daca odrasla va da un raspuns cât de cât bun, atunci comisia de examinare îl va declara admis. Numai ca baiatul gândea altfel: în fata examinatorilor, o facu pe mortu-n papusoi si astfel… în toamna a fost înscris la Scoala de Arte Frumoase din Bucuresti (1885). În 1889, la absolvire, obtinu medalia de bronz pentru lucrarea Cap de expresie si un Studiu dupa natura.
Îsi continua studiile la Academia de Arte Frumoase din München (1890, doua semestre) unde, printre alte studii, executa copii dupa operele lui Correggio si Rembrandt, aflate la Muzeul de Arta. În 1890, revine în tara si participa la prima expozitie a societatii de arta „Cercul artistic“, dupa care pleaca la Paris, unde termina Academia Julian (1891-1892). Cu aceasta ocazie, cunoaste din plin viata artistica pariziana, aflata atunci în plina efervescenta impresionista.
Revenind în patrie, traieste din plin viata de artist, în anturaje alese, desfasurând si o activitate bogata, la baza careia statea promovarea artei moderne.
În 1896, organizeaza, împreuna cu alti prieteni artisti, „Expozitia artistilor independenti“; devine membru fondator al societatii „Tinerimea artistica“ (1901) si expune lucrari de pictura în cadrul acestei societati, la Ateneul Român.
Devine acum unul dintre cei mai importanti pictori ai timpului. Expune mereu lucrari de pictura în expozitii personale si de grup.
În 1900 participa cu doua pasteluri la „Expozitia universala“ de la Paris. Dar, din pacate, tot în acest an aparura primele manifestari ale unei afectiuni la maduva spinarii (scleroza multipla), care-l va lasa infirm pentru restul vietii. Boala se va agrava mereu, iar lipsurile materiale erau tot mai acute. Cu toate aceste greutati, lucra tot mai înversunat, fiind mereu prezent în expozitiile personale si de grup, ce se organizau în capitala. Într-un asemenea moment a creat Luchian autoportretul intitulat cu multa modestie Un zugrav (1907); aceasta lucrare a fost realizata cu multe eforturi fizice si intelectuale, într-un moment deosebit al luptei sale cu boala si cu nevoile materiale si este cel mai reusit autoportret psihologic din lume (ghidul muzeului Luvru).
Cu toate acestea, în curând artistul începu sa piarda din cupa succesului. La expozitia sa din 1905, singurul care i-a cumparat o lucrare a fost pictorul Nicolae Grigorescu.
Din 1909, Stefan Luchian nu a mai parasit fotoliul. Cu toate acestea, el purta în memorie „splendorile scânteietoare“ ale peisajului românesc. Asa se explica faptul ca în aceasta perioada creeaza mai multe lucrari care sunt adevarate bijuterii picturale, creatii de maestru.
Stefan Luchian - autoportret
Opera sa picturala, inclusiv cea a florilor, se caracterizeaza prin finete, simplitate, sinteza cromatica, colorit stralucit si delicat. Tehnica uleiului si pastelului lui Luchian sunt de neegalat, de o maiestrie unica. Florile lui Luchian au o intensitate aproape dramatica a sentimentului, o lumina interioara, discreta si gingasa. Din opera sa retinem mai multe lucrari: peisaje – Ultima cursa de toamna, Batalie cu flori la sosea, Mahalaua dracului, Corturi de pe Baragan, Gheretele din Filantropia, Lunca de la Poduri; 12 autoportrete, flori – Anemone, Dumitrite, Paralute, Garoafe; oameni simpli: Mester lacatus, Safta florareasa, Spalatoreasa, La împartitul porumbului, Lautul; pastele si acuarele: Dupa ploaie la Baneasa, Birt fara musterii, Bucatarie calugareasca.
Spre sfârsitul vietii, nu mai putea tine penelul între degetele paralizate; punea pe cineva sa i-l lege de încheietura mâinii. Si ce poate fi mai groaznic atunci când neputinta fizica se zbate în nimicitoarea febra a creatiei? „I-am legat pensula de antebratul mâinii drepte (caci boala i-a luat vigoarea degetelor) si mâna lui începe sa se zbata nervos si stângaci pe suprafata pânzei si fata lui se crispa ca de durerile unei faceri, înfricosator… Rezonantele nebanuit de adânci, ale unui suflet, înca viu, m-au impresionat pâna la lasitate. Am fugit din fata acelei schingiuiri voite si – într-o camera alaturata, în urma perdelelor groase – am plâns, plânsul sec al neputintei mele detestabile.“ (Nicolae Tonitza) S-a stins din viata la 28 iunie 1916, la Bucuresti.
Stefan Luchian ramâne primul pictor care, „pentru a marca personalitatea distincta a artei românesti în ansamblul european s-a inspirat din frescele traditionale ale bisericilor medievale si din arta populara, conturând si simplificând planurile si aplatizând volumele“ (Adina Nanu, istoric de arta, prof. univ. la catedra de istoria artelor – Academia de Arta Bucuresti), iar pentru tineri este un model de sacrificiu si pasiune în meseria aleasa.
Albastrele
Bujori
Vazdoage
