Week-end-uri printre culori: februarie 2015

Unde e copilăria?

Nu ştim, când suntem copii, care cărţi ne construiesc. Căpătăm acest privilegiu mult mai târziu, adică prea târziu. În ceea ce mă priveşte, îi datorez lui Leonida Neamţu atât „aventura", cât şi „contraaventura", iar doamnei Monica Pillat acceptarea ca matelot pe „Corabia timpului".

Cu „Cireşarii" am descoperit peşteri şi castele, alături de „Băieţii din Strada Pal" am purtat durerosul război pentru un maidan.Imaginaţia e vântul care umflă pânzele copilăriei, iar când acesta nu suflă, aventura minţii moare. Cartea dă viaţă, tocmai pentru că întrupează prin imaginaţie. Ecranul doar redă: este o tavă pe care toate sunt aşezate de-a gata. Generaţia mea a descoperit jocurile pe calculator ca pe un bonus, după ce organizase expediţii prin pivniţe şi poduri, după ce purtase nenumărate bătălii cu bulgări, invizoace sau cornete. Am speriat cartierul cu detunătura de carbid sau am aruncat pietre plate spre a cuceri dealuri de hârtiuţe colorate (chiar, mai sunt „surprize" în pachetele de gumă?, mai sunt surprize pe undeva?).

Când jocul devine un scenariu al altuia, nu mai e joc, ci un simplu traseu de dus la capăt. Desigur, poate fi palpitant, aşa cum e şi drumul şoricelului în căutarea bucăţii de caşcaval. Când tot ce poţi face e să-i stabileşti aventurii gradul de dificultate, mai este aventură? Din noile jocuri lipseşte lucrul cel mai important: întâlnirea cu ceilalţi. Că eşti în fruntea unei armate sau că te strecori la volan printre maşinile gonind, eşti singur printre fantasme. Şi chiar dacă intri într-o comunitate de gameri, nu cu un prieten te joci, ci cu câteva litere, „atomicboy" sau „ninja94".

Copiii de astăzi nu au genunchii zgâriaţi, dar au ochii roşii. Nu se scaldă în râuri, nu prea urcă munţii, trăiesc cu frica microbilor, jucăriile lor au muchiile rotunjite, nu care cumva să-i muşte, iar praştiile au fost interzise, se pare, de Convenţia de la Geneva. Se însoţesc cu prieteni imaginari creaţi pe partea cealaltă a globului, toţi având aceiaşi ochi mari, ca ai extratereştrilor din cazul Roswell.

Desigur, lumea evoluează, suporturile se schimbă, devin mai uşor de folosit. Când distanţele scad, asta nu înseamnă însă că ne apropiem unii de ceilalţi, ci că devine mult mai tentant să rămânem pe loc. Înainte, deschizând o carte, porneai încotro voiai, spre Port Said ori către Capul Horn. Acum, majoritatea copiilor sunt „useri": deschid calculatoarele şi rămân la ţărm, căci lumea se năpusteşte către ei, lăsându-i să-şi aleagă doar „nickname"-urile.

Andrei Plesu/Lehamitea si entuziasmul

Am întîlnit, de curînd, o tînără juristă, proaspăt întoarsă de la o specializare în străinătate. Mi-a explicat, cu o bună dispoziţie înduioşătoare, că s-a întors cu ideea că trebuie să facem ceva, că ţara trebuie salvată şi că ea, personal, este gata să se angajeze într-un efort radical de reformă. Am vreo idee? N-aş vrea să stăm de vorbă despre asta? Există cu siguranţă soluţii, şanse de redresare, oameni capabili. Numai să vrem! Ascultam şi simţeam cum mi se adîncesc cearcănele. Am mai primit, în ultima vreme, proiecte de reajustare naţională. Unele coerente, cele mai multe romanţios-utopice. Unele izvorîte din exasperare, altele – dintr-o iritantă supraevaluare a competenţelor proprii, altele cvasimistice. În toate aceste cazuri, dar mai ales în cazul tinerei juriste cu care stăteam de vorbă faţă către faţă, eram stingherit să reacţionez obosit, sceptic, demobilizator. Dar îmi era imposibil să cauţionez o specie de entuziasm pe care, după ’89, l-am împărtăşit şi eu, dar care s-a dizolvat, încet-încet, într-o luciditate mai curînd amară. Nu că mi-am pierdut orice speranţă, nu că m-am resemnat să supravieţuiesc marginal, fără participare şi fără iluzii.

Dar nu (mai) cred în reţete grandioase, cu rezultat garantat, nu (mai) cred în posibilitatea unei reaşezări durabile a lucrurilor prin viziuni paşoptiste şi personalităţi providenţiale. N-am argumente solide – cel puţin deocamdată – pentru a credita resursele de solidaritate, vigoare sufletească şi dinamism civic ale unei populaţii risipite interior, sleite de lipsuri, hărţuite de tot felul de „zbierători şi dibaci“, înrăite de lupta pentru subzistenţă. Uneori, oricît m-ar întrista ceea ce simt, mă întreb dacă nu oblojim, în fibra noastră, un virus (mai vechi) al disoluţiei, dacă nu stăm sub steaua sumbră a unei ratări istorice, a unei „moşteniri de nenoroc“ – cum spune undeva Iorga, într-o pagină de călătorie prin Haţeg. N-am putut deci să-i spun tinerei juriste decît atît: feriţi-vă de tonul mesianic. Lucraţi conştiincios în ograda priceperii dumneavoastră, fără planuri de mîntuire universală, fără aşteptări nerealiste. Mă tem că, la această oră, soluţia nu poate veni de la mari aglutinări de energie, de la organizaţii militante, partide, „grupuri de iniţiativă“, apeluri eroice. Trebuie mai curînd să reîncepem de la buna îndărătnicie a responsabilităţii individuale, de la onestitate privată, hărnicie, exercitare tenace a propriilor aptitudini. A-ţi face un program de viaţă din cinste şi competenţă, „a-ţi face bine treaba“, a te concentra pe lotul tău de obligaţii profesionale şi morale e, deocamdată, mai productiv decît a te epuiza în acţiuni de masă, în activism public, în vervă agitatorică. Cîteva milioane de cetăţeni conştiincioşi pot schimba ţara în mai mare măsură, cred, decît o echipă de „manageri“ euforici.

E totuşi straniu că entuziasmul excesiv, scuzabil prin juvenilitate şi bună-credinţă, n-a reuşit să mă contamineze, dar că oboseala mea cronică a fost mai curînd vindecată de reprezentanţii taberei opuse: aceea a nevroticilor, a pesimismului neptunian, a lehamitei. Entuziaştii au, măcar, în priviri, o anumită lucire de candoare. Vor ceva, sînt gata de atac, aspiră la o rezolvare. Victimele lehamitei plimbă peste lume o privire obturată de cataractă. Nu se poate trăi pe bază de suspin. Nu se poate delega tot ce e eşec personal, sau comunitar, asupra soartei neprielnice. Lehamitea, cunoscută de monahi drept „acedie“, oboseală a inimii, suspensie a reperelor, „noapte duhovnicească“ e un fel de a-ţi trăi, anticipativ, dispariţia. Da, ştiu, avem o ţară „grea“, românii sînt cum sînt, săracii îşi asumă, inerţi, sărăcia, iar bogaţii sînt prostiţi de avere, strada arată jalnic, salariile scad şi preţurile cresc, guvernul e îngălat, preşedintele e simultan prea autoritar şi prea slab, dominat de umori dezordonate. Majoritatea televiziunilor exală o miasmă de mahala, prea mulţi gazetari scriu prost, isteric şi ieftin, prea mulţi români trişează sau fură. Învăţămîntul e mediocru, spitalele sînt în faliment, cîrciumile sînt pline. Da, avem oricînd suficiente motive de disperare. Dar lehamitea nu e un leac, o ieşire onorabilă. Preferabil ar fi un acces de iritare vitală, un scurt moment de furie trezitoare. Întîi, împotriva propriei noastre netrebnicii. Apoi, împotriva lehamitei înseşi. Aflu din dicţionare că „lehamitea“ e un cuvînt de provenienţă bulgărească (liha-mi-ti, „mi-e silă, m-am săturat“). Avem o mulţime de lucruri de învăţat de la vecinii noştri. Nu era musai să ne blocăm într-o lamentaţie.

Paula Seling - „Enders” – Cei ce se vor sfârşi

„Mâncam acadele şi cântam pentru o bere, în gara din Constanţa.” Eram culori vii. Eram născuţi cu vara-n păr, din vise mari, din întâmplări ale luminii. Eram plini de culori, de viaţă, de zâmbet. Eram nemuritori. Ca marea. Pe-atunci şi vorbeam cu marea mea. Tot pe-atunci fugeam de-acasă, în formaţie de visători. Înotam noaptea, trăiam cu nimic şi ne-ntrebam cum e să fii mare. Cântam pe note piesele-n surdină, de la ţărm. În spate era luna în întuneric şi apa, în faţă erau lumini, viteză, viaţă, vise, muzică. Atât. Mi se înălţa sufletul. Cântam de fericire. Soarele-mi dădea pistrui, se potriveau cu marea. Şi ochii mi se făceau azur de bucurie. Zilele începeau cu nisip pe picioare şi cu apa rece. Mâncam acadele şi cântam pentru o bere, în gara din Constanţa. Nu ne păsa de nimeni, eram liberi, alergam spre orice nu avea ţărm. Spuneam şi cuvinte nepermise, la terasa cu vedere la nesfârşitul mării. Nu gândeam că există şi Turcia, dincolo de nesfârşit. Dincolo de cer erau fiinţe ale luminii. Întinşi pe nisip cu faţă în sus, nu vedeam decât pulsaţia stelelor. Zburam printre galaxii şi suflam în praf stelar. Făceam baie, goi, în focul Soarelui, ne prindeam de stelele căzătoare. Chiuiam la fiecare cotitura. Odată m-a prins noaptea stelelor căzătoare în munţii Bucegi, cu cortul, în luminişul din mijlocul pădurii. Trosneau lemnele peste tot în jur, dar noi eram deja printre constelaţii. Când oraşul nu mai străluceşte, sclipesc stelele, ca diamantele. Sigur era adevărat că în zilele senine se vedea marea, de-acolo, de sus! Zile după zile nu făceam altceva decât să râdem, să cântăm, să iubim. Ne numeam Enders, era prima mea trupă. Nu ne-am gândit că numele reprezintă ceva. Ne-am despărţit când am intrat la facultate. Unul este architect, altul este dentist, alţii au plecat în Italia, de alţii nu mai ştiu nimic. Mâncam acadele şi cântam pentru o bere, în gara din Constanţa. Eu m-am scandalizat când fratele meu a spus: „am visat că o să mori”. El a mai avut premoniţii, de aceea n-am vorbit cu el câteva ore. Apoi am zis: „dacă o să mor, o să mor. N-o să ştiu”.Mi-am reluat gândurile şi am început să fac planuri.Trebuia să fie totul într-un anumit fel. Am plănuit şi-am plănuit, şi-am înţeles că trebuie să fii organizat ca să poţi să găseşti tot ce cauţi. Mă trezeam dimineaţa şi studiam, mi-am organizat cursurile de la facultate ca să-mi fie uşor, în caz că mai am nevoie de ceva informaţii din ele. Am pus bani deoparte, n-am mai mers la mare mult timp. Visam, cu avânt, la viitor, şi aşa, viitorul a trecut. M-am rostogolit spre lumea cu reguli şi cu graniţe. Nici stelele nu mai cad cum cădeau odată. El (n.r- profesorul Bertok Alexandru) nu a apucat să vadă, a plecat prea devreme în Ceruri. Mă gândesc, deseori, dacă ceea ce fac l-ar fi făcut să zâmbească.Poate că zâmbeşte.De curând am fost în juriu la Ursuleţul de Aur,concursul la care amluat primul nostru premiu ca trupă şi m-am întors puţin în trecut, mi-am amintit detalii din învăţăturile profesorului nostru. Se numea Bertok Alexandru şi m-am tot gândit că ar fi fost mândru să vadă că am ţinut minte tot ce m-a învăţat. El nu a apucat să vadă, a plecat prea devreme în Ceruri. Mă gândesc, deseori, dacă ceea ce fac l-ar fi făcut să zâmbească. Poate că zâmbeşte. Mulţi sunt cei cu care aş vrea ca viaţa să mă reîntâlnească. Eu nu am putere să vorbesc, aş putea înţelege cât de departe am plecat, că nu mai am locul meu nici acolo, nici atunci. Oare dacă m-aş întoarce acasă n-aş visa la locul unde sunt acum? Prea multe gânduri, aşa e omul. „Culeg vise” - asta ştiu. Uneori, cu tolba plină, „vreau să mă întorc acasa” , dar „mi-e dor de locuri ce nu le-am văzut vreodată” . Cât... şi până când înveţi să fii mare? Câte trebuie să înveţi şi câte trebuie să uiţi până afli că nu ştii nimic? Copilărie, copilărie, ce-mi faci tu mie... Nici eu „nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”.

Laura Baban

Ei doi n-au un ”acasă”. S-au plimbat din casă în casă, având în fiecare anotimp alte chei în buzunar. Cu alt breloc, cu altă broască, altă ușă. Altă liniște a camerelor. Alte crăpături în tavan. Făceau cunoștință cu fiecare casă ca și cu un om. La început pășeau sfioși în camerele străine, își așezau bagajele într-un colț și nu despachetau numaidecât. Câteva zile se plimbau căutându-și locul sufletelor mai înaintea locului fiecărui lucru. În noapte dintâi făceau dragoste cu ferestrele deschise, de parcă ar fi fost singuri pe pământ. Se înghesuiau în duș și râdeau că fac economie la apă. Închideau toate luminile, căci de fiecare casă le era frică la început, nu-i cunoșteau facturile, nu-i cunoșteau secretele, nu știau dacă e prietenoasă ori ba. Îi învățau răceala podelelor, scârțâitul ușilor, orele în care soarele intra pe geam, făcând sclipiri de praf să joace în raze.

În scurt timp ea își alegea cel mai luminos loc din casă, locul unde să-și bea cafeaua ori să moțăie cu o carte în brațe, înghesuită în fotoliu de cățelul lor dolofan. El își găsea locul unui mic atelier unde își înșira sculele și-și repara penele la bicicletă. În fiecare casă făceau o mică bibliotecă. Ea îl ruga să-i bată un cui, să agațe și un tablou. Se sfădeau dacă au voie să găurească pereții. Ea îl convingea, aveau voie un cui în fiecare casă. Găsea locul perfect pentru tablou și ea zâmbea știind că n-o să-l vadă acolo pentru mult timp. Tabloul nu pleca nicăieri. Ei plecau.Fiecare bucătărie au umplut-o cu aburi de ceai. În fiecare casă s-au certat și s-au împăcat. Au cântat și au sforăit. S-au fugărit și-au stat în colidoare, sprijiniți de pereți, făcând planuri pentru mai departe. În fiecare casă au zgâriat un prag, au spart un pahar, au schimbat un bec și au măsurat timpul. În fiecare casă s-au așteptat râzând în prag, au umplut-o de muzică, au pus rufele la uscat și au dansat în bucătărie. O viață firească. Zgomotoasă, vie, înfrunzită.Ei s-au priceput să trăiasă între orice ziduri. Chiar de era o casă întunecoasă ori văruită în verde, o cameră de cămin ori doar un subsol de școală. Chiar dacă avea numărul 3 ori numărul 12 ori numărul 35bis. Fie că era în țara lor, fie că era casa bunicii, fie că era o casă pe-o insulă sau doar o odaie dintr-o casă veche, nemțească. Și-au avut în fața geamului și doi castani, și-un liliac, și-un nuc, și-un munte, și-un aeroport, și-un ocean. Iar pe ușă lipeau un colț de foaie scrisă cu pixul, cu numele lor și numele cățelului. Nimic permanent, nimic încrustrat în metal ori în lemn. Ei n-au avut niciodată o stradă a lor. La ce folos, când aveau toată lumea?

Casele lor. Cu pereți mângâiați de poale de rochii, coada cățelului și roți de bicicletă. Snopi de aripi, năvăliri de raze roșiatice și molfăiri de umbră. Multe, multe râsete. În fiecare casă au lăsat dulapurile pline de râsete.

Apoi plecau. Strângeau în ultimele zile cele câteva lucruri trebuincioase. Pe restul le donau. Ștergeau urmele de cauciucuri de bicicletă de pe pereți, strângeau pietrele de sub pat și-și împachetau poveștile. În ultima noapte verzuie dormeau înconjurați de cutii și bagaje, întrebându-se ce urmează. Nu le-a fost niciodată ușor să plece.

Liviu PAPADIMA | învatatura de minte
De ce (sa) citim?

Stiu ca nu voi mai citi niciodata cu aceeasi intensitate cu care citeam la 15-20 de ani.
„Cu Rudiger din lume virtutea a disparut.“ E un vers din Nibelungii. Nu mai stiu cine e Rudiger. Un personaj secundar care moare, la un moment dat, eroic. Dar tin minte exact stupoarea încercata cînd am dat peste acest vers. Era vorba despre mult mai mult decît încîlcelile amoroase sau ambitioase ale unor Brunhilde si Krimhilde. Aveam în fata povestea prabusirii unei lumi. Urma sa-l ascult pe Wagner, sa-l citesc pe Nietzsche. Aveam un vers de care sa ma reazem. Stiam ca a spune „Cu Rudiger din lume virtutea a disparut“ e o hiperbola, nici macar una foarte ingenioasa. Dar asta nu prea avea importanta. Simteam ca cel care va fi rostit cuvintele respective era cutremurat de sensul lor literal. Si ma facea sa simt acelasi lucru.

„Ripeness is all“ – spune Lear, ratacind, fara adapost, în voia furtunilor. O spune în fata nebunului? A lui Edgar – asa se chema cel care îi ramîne alaturi în pribegie? Nu mai stiu. E o replica ce poate fi înseriata – cu siguranta si este – în antologiile de maxime si cugetari, printre sute, printre mii de alte rostiri pline de miez. Însa nu faptul ca Shakespeare e o sursa prodigioasa de aforisme mi-a tintuit atentia. Din povestea copilareasca a sarii în bucate, Lear ma azvîrlea în nelinistile adînci ale maturizarii, ale luptei cu timpul care, în adolescenta, nu prea are deloc rabdare. Si, altminteri, cum poti transporta întreaga încarcatura a unei rostiri atît de simple, în limba româna? Avem o sumedenie de traduceri minunate din Shakespeare. Puteam sa verific – si am facut-o, de buna seama – ce echivalente i s-au dat în româneste. Însa ea asa mi-a ramas încapsulata în memorie, strîngînd în ea o forta de sugestie care ma face si acum sa tresar cînd îmi revine în gînd: Ripeness is all. Tot asa cum, repezindu-ma sa recitesc Moby Dick în varianta integrala, nu cea pentru copii – ce blasfemie! – cu care am avut primul contact, am pastrat în cap celebra formula de deschidere, în versiunea originala: Call me Ishmael. „Sufletul tau cel pacatos.“ Asta îi spune colonelului Procolo un personaj enigmatic, cînd colonelul îl întreaba ce are în lada pe care o trage dupa el cu caruta, pe potecile padurii. Iar cînd rosteste aceste cuvinte, insul deschide capacul lazii, din care izbucneste un stol imens de fluturi. Este, evident, un simbol. Poate nu cel mai important din Secretul padurii batrîne, de Dino Buzzati. Din acest simbol curge una dintre povestile care se întretaie în lupta padurii cu proprietarul acesteia, colonelul Procolo, care i-a pus gînd rau. Fluturii vor depune larve, din care vor iesi ichneumonide, fiinte de-o zi, care... Cum se joaca Buzzati la granita dintre simbolic, fantastic si fabulos poate fi subiectul unui seminar de tehnici narative sau suportul unui curs de scriere creativa. Nu asta conteaza însa. Pentru mine, ce a contat a fost revelatia deschiderii catre un adevar imediat si acut, intens personal, a unei povesti în care imaginatia îsi da frîu liber.„Nu credeam sa-nvat a muri vreodata.“ La vîrsta la care începi sa framînti întrebarile despre sensul vietii. Cînd ti se spune ca ce ai de facut, în primul rînd, e sa înveti, pentru ca îti va folosi, cît nici nu te astepti, în viata. Un oximoron, asadar. Înveti sa traiesti, nu sa mori. Si totusi, se pare ca Eminescu a intuit ca lucrurile nu stau chiar asa. Iar figura de stil, care va fi fost ea, paleste în fata acestei intuitii: moartea îsi are si învatul, si dezvatul ei. Ma opresc. N-am de ce sa vars cititorilor sacul meu plin de semiamintiri literare: jumatate memorie, jumatate uitare.Pentru foarte multi oameni, literatura e un fel mestesugit de a rasuci cuvintele. „Cuvinte potrivite“ – asta se învata în scoala, într-o maniera care l-ar umple de furie si de dezgust pe Arghezi. Hiperbole, aforisme, simboluri, oximoroane – tot arsenalul. Însa ce cautam atunci cînd citim scrieri beletristice pare sa fie cu totul altceva.De ce oamenilor le place, de atîta amar de vreme, sa spuna, sa scrie, sa asculte sau sa citeasca povesti scornite nu e clar nici pîna azi. S-a spus ca ar fi înrudite cu istoria si ca sînt, în felul lor, mai adevarate decît aceasta, dat fiind ca relatarile istorice sînt constrînse sa se margineasca la ce s-a întîmplat, în timp ce o poveste bine ticluita istoriseste ce ar trebui sa se întîmple, sub semnul necesarului si al verosimilului. S-a spus despre unele dintre ele ca, prin mila si teama pe care ni le stîrnesc, ne purifica de propriile emotii. S-a spus ca ne readuc la conditia noastra primara, refacînd „strigatul originar“ al omenescului din noi. Ca ne dezbara de egoismul în care ne îngroapa viata de zi cu zi. Ca ne ajuta sa dam sens lumii în care traim. Ca ne ofera un spatiu de simulare, ca cel în care se antreneaza astronautii, în care sa ne putem exersa liber capacitatea de a ne trai propriile existente. Ca hranesc una dintre aplecarile noastre native definitorii, curiozitatea. Ca ne îndruma spre o întelegere deliberativa a lumii, ridicîndu-ne deasupra poncifelor si a locurilor comune. Ca ne pun la dispozitie un rezervor inepuizabil de alternative pentru ideile si credintele noastre, atunci cînd valabilitatea acestora începe sa se erodeze. Ca ne tin treze imaginatia si creativitatea, de care avem în permanenta nevoie. Ca ne ajuta sa visam. Ca ne deschid cai neasteptate cunoasterii de sine. Ca ne fac mai întelegatori si mai toleranti fata de ceilalti. S-a spus cam totul pe tema asta si înca pare a fi insuficient.

Onest ar fi sa marturisim ca nu stim exact de ce e importanta lectura scrierilor literare, în formarea unui elev. Dar ca stim, din experienta – a noastra, a celor de dinaintea noastra – ca ea are efecte profunde si de durata. Restul e o larga enumerare. O poveste, la rîndul ei.Daca as fi pus în situatia de a-i explica unui tînar de 15-20 de ani de ce e bine sa citeasca, probabil primul lucru pe care i l-as spune este ca mai tîrziu va fi prea tîrziu. Nu e un raspuns foarte convingator, dar e cel putin cu certitudine adevarat.E ca atunci cînd îti faci o casa. Nu toti ne dorim palate, dar vrem cu totii o locuinta în care sa nu ne frecam umerii de pereti, atunci cînd ne miscam.

Citim ca sa ne facem locul în care sa putem locui.

Liviu PAPADIMA | învatatura de minte
De ce (sa) nu citim?

Fiecare are propria tabla de valori cardinale. Pentru unii, ce conteaza cel mai mult la semeni e inteligenta. Ei împart lumea, în consecinta, în „destepti“ si „prosti“. Altii judeca oamenii, în prima instanta, dupa cum au sau nu au caracter. Altii vad lumea prin grila „generos“ sau „meschin“. Altii disting între descurcareti („smecheri“) si înnamoliti („fraieri“).La vremea adolescentei si a tineretii, în România ceausista a anilor ’70 si ’80, eu puneam pe primul loc disponibilitatea pentru lectura. Eram convins ca între cei care citesc si cei care nu citesc se traseaza linia de demarcatie dintre umanitate si contrariul ei. N-as fi luat cu mine în ruptul capului pe o insula pustie o persoana nededata lecturii, nici macar de-ar fi fost Marilyn Monroe. As fi ales, în loc, o carte. Probabil si din cauza felului în care arata lumea în care eram nevoit sa traiesc si sa cresc, mi se parea ca a te refuza cartilor înseamna sa-ti ratezi unica sansa de a accede la sau de a ramîne în umanitate.

Greseam, de buna seama.

Cît am fost profesor stagiar într-un orasel din Prahova, în perioada „marilor descoperiri“ asadar, aveam sa cunosc si aversul, si reversul medaliei. Predam la „clase de sacrificiu“, cum primea orice nou venit, si era un cosmar. Problema nr. 1 era cum sa iesi teafar de la ore. Multi dintre elevi aveau cazier. În orice caz, mai nimeni nu era nici interesat, nici capabil sa înteleaga ce le cerea programa sa învete. Pierdusera trenul de mult si nu-i mai astepta nici un vagon de rezerva în gara, asa ca se tîrau prin scoala în cel mai bun caz resemnati, de regula însa cu acea recalcitranta a adolescentilor pusi sa faca lucruri pe care le percep ca absurde si umilitoare. Solutia mi-a dat-o, întîmplator, Shakespeare. Nu mai stiu cum mi-a venit ideea sa le povestesc una dintre piesele lui, nici care era. Cert e ca, mai bine de un trimestru, le-am depanat aproape toata productia dramatica a genialului brit – cu ajutorul lui Charles Lamb, sa-i dea Dumnezeu odihna vesnica pentru ale sale Tales from Shakespeare. Era momentul de gratie al orei, care aseza peste clasa o tacere fascinanta. (Peste multi ani, am ascultat la Universitate conferinta unui cambodgian despre cum supravietuise revolutiei Khmerilor Rosii. Încarcerat, cîstigase bunavointa paznicilor lui, pustani care faceau legea cum le traznea, împuscînd orice detinut îi calca pe nervi. Izbutise sa ramîna singurul în viata din celula lui povestindu-le gardienilor din ce citise pentru propria-i meserie, ascunsa cu grija altminteri: profesor de engleza. Seherezada are o mie de chipuri!)

Dar am cunoscut si reversul. Un coleg, profesor de sport, inteligent si cultivat, m-a chemat într-o seara la cenaclul local. Am fost torturat ore în sir cu diluvii de versuri, fata de care dragul nostru poet interbelic Vasile Militaru ar fi trecut drept un T.S. Eliot valah. Si, în calitate de oaspete de onoare, a trebuit sa si comentez lecturile, simtind cum la orice încercare de a coborî sub plafonul laudelor entuziaste stateau sa izbucneasca puhoaie de lacrimi. În final, între patru ochi, colegul mi-a revelat sensul lectiei pe care tocmai mi-o predase. Vezi, asta facem noi, cu nobilele noastre intentii profesorale: cream niste nevoi pe care oamenii n-or sa fie niciodata în stare sa le satisfaca. Îi facem nefericiti. „Tal!, nene Iancule“ – mi-am zis si eu, în gînd, luîndu-mi ramas bun de la cinicul amfitrion.

În timp, m-am convins ca exista si oameni cititi de o calitate jalnica si „inculti“ admirabili. E o crasa banalitate, pe care însa, avînd o anumita formatie, o descoperi cu greu. Uneori, niciodata. Lectura nu-ti da nimic de-a gata. Nu e o certitudine. E o promisiune. O sansa.

Exista, nu mai vorbesc, o larga si policroma patologie a lecturii. Chestia nostima e ca de ea nu s-au ocupat doar specialistii en titre – psihologii, sociologii, pedagogii –, ci si scriitorii însisi. Noxele, abuzurile, deviantele pasiunii pentru citit au fost descrise în fel si chip, în registru burlesc, eroic-comic, ironic, dramatic, tragic, chiar de catre cei a caror existenta devine caduca în absenta ei. Sminteala lui Don Quijote, bovarismul Emmei, maniacalitatea Autodidactului din Greata lui Sartre, inumanitatea sumbra a profesorului Peter Kien din Orbirea lui Canetti, stranietatea presatorului de hîrtie din O singuratate prea zgomotoasa de Bohumil Hrabal... Ridicolul infantil al amorului inspirat de Les aventures de Télémaque, fils d’Ulysse, povestit de Kogalniceanu în Iluzii pierdute, aiureala Elenei, protagonista bovarica a piesetei lui Costache Caragiali, Îngîmfata plapamareasa („O, frumoasa istorie, romanta lui Arghir... Saracu, cîte n-a suferit pentru amor! (…) Zau, nu este mai mare fericire decît sa stie cineva carte.“), autoinstructia malefica a lui Dinu Paturica din Ciocoii vechi si noi, care-si întareste proiectele parvenirii cu o biblioteca întocmita ad usum, fanfaronada Zitei din O noapte furtunoasa („Eram ambetata absolut. «Dramele Parisului» cîte au iesit pîna acuma le-am citit de trei ori. Ce sa fac? N-aveam ce citi.“)…

Este adevarat. Lectura poate si sa suceasca mintea, si sa încîlceasca inima.

Citim, spuneam data trecuta, ca sa ne facem locul în care sa putem locui. Dar s-ar putea sa ne trezim ca în casa astfel construita nu mai gasim drumul de la pat la usa. Sau ca avem atîta loc în ea de bate vîntul.

Nu este, cred, motiv de îngrijorare. Raspunsul îl gasesc, eu unul, tot în Shakespeare, în acel monolog al Parintelui Laurence din Romeo si Julieta, în care acesta mediteaza, privind la ierburile de leac adunate în cos, la felul de a lucra al naturii: „Within the infant rind of this small flower / Poison hath residence, and medicine power“ („E si-un balsam de leac într-un caliciu / Al unei flori gingase, si-i otrava“). Sau în Faust. Sau în, vai!, alte scrieri carora le datorez ceea ce sînt.

Altceva ma preocupa mai mult decît relele întrebuintari ale cartilor. Pentru asta, e un antidot. Sa înveti sa citesti. Nu-i usor, dar e posibil. Si scoala ar avea de ce interveni aici.

Ce ma îngrijoreaza pe mine, în schimb, este mai putin faptul ca cititul ar avea „factori de risc“ inerenti, cît ideea, tot mai larg raspîndita, ca ar fi devenit, în vremea din urma, o activitate revoluta, menita unui venerabil cimitir al dinozaurilor. Despre asta, însa, data viitoare.

Adina POPESCU | portrete din mers
Zece ore în tren

În anii ’80, în vacantele de vara, faceam cîte sapte ore si jumatate, uneori opt, cu trenul pîna la bunici, la Cluj. Era cea mai lunga calatorie pe care mi-o puteam imagina pe atunci. Saptamîna trecuta, acelasi drum a durat zece ore. Cu un Intercity. În acest timp, puteam lejer sa ajung la New York.

M-am pregatit sufleteste cu cîteva zile înainte. De fapt, în noaptea dinaintea plecarii n-am dormit mai deloc, întrebîndu-ma cum voi rezista. Si de ce trebuie sa-mi pierd zece ore din viata, în acest mod. M-am pregatit si din punct de vedere „logistic“ – patru carti, doua usurele, doua care îti dau bataie de cap, laptop (din pacate fara conectare la net), patru filme documentare, joculete stupide pe ambele telefoane, chestii de rontait. Cu toate acestea, dupa Sighisoara, cînd as fi putut sa ma dau jos din tren, sa fac un pic de jogging pe lînga sine si sa ma urc la loc („restrictii pe linie“), nu-mi mai ardea de nici o carte sau film, caci timpul parea sa se dilate în mod obraznic, la nesfîrsit. Te enervezi pentru ca nu esti tu cel care controlezi lucrurile, nu poti opri trenul sau sa-l faci sa mearga mai repede, de fapt, nu poti sa faci nimic decît sa stai întepenit într-un scaun deloc confortabil si sa-ti amintesti nostalgic de TGV-urile din Franta. Simti ca universul si CFR-ul conspira ca sa-si bata joc de tine.Asadar, ma holbam pe geam si din cînd în cînd la un LCD pe care se derulau în bucla niste imagini cu minunate trenuri în peisaje de vis (din România?), iar la final scria „CFR – o noua atitudine!“. În apropierea mea erau doua cupluri foarte tinere, studenti la Drept, din Cluj, care sustinusera niste examene la Bucuresti. La rastimpuri, se giugiuleau decent, desi una dintre fete (introvertita, cu ochelari) îl respingea sistematic pe gagiul ei (expansiv, copilaros), probabil ca se aflau într-un moment „de criza“. Cei patru discutau despre scoala, articole de lege, drepturile si obligatiile avocatului, punctul unu din grila de examen etc. Apoi, al doilea baiat (genul smecheros, cu priza la fete) a început sa-i „psihologizeze“ pe ceilalti, pornind de la un test de genul imaginati-va un cub, o scara, un cal. Drumul dintre Brasov si Sighisoara s-a scurs în mod placut pentru ei într-o continua cunoastere de sine. Au întors pe toate fetele interpretarile, baiatul copilaros i-a spus fetei introvertite ca banuia el ca ceva nu era în regula, ca ea este închisa, egoista si perfectionista, „uite, a demonstrat si felul în care ai pozitionat scara fata de cub!“. „Nu sînt egoista. Mi-am imaginat calul alb, asta înseamna ca vad persoana iubita la un mod ideal si de aici problemele dintre noi!“ Pentru ca au început sa se certe, celalalt cuplu s-a retras pe o alta bancheta din vagon. În urmatoarele doua ore, baiatul si fata s-au despartit si s-au împacat de vreo patru ori. În stil ardelenesc, molcom, fara lacrimi, cu argumente si contraargumente. De remarcat ca atunci cînd fata o lua total pe aratura, apasînd supape nebanuite si învîrtind rotite periculoase ale mecanismului din relatia lor, baiatul obosea si ceda. Poate ca era doar imatur si nu putea sa-i faca fata, poate ca se saturase de atîtea discutii pe care le avusesera probabil de cîteva zeci de ori înainte, în alte trenuri, pe alte drumuri interminabile Bucuresti – Cluj. Între o noua împacare si o noua posibila despartire au revenit prietenii lor, se plictisisera unul de altul. Relatia lor parea mai superficiala decît prima. Pe la Teius, cînd afara era deja noapte, deci un moment potrivit pentru confidente, baiatul smecheros a marturisit într-un mod ambiguu (dar suficient de tare ca sa auda tot vagonul) ca era bisexual. Fata intelectuala n-a priceput din prima, apoi a fost socata. „Adica îmi plac si sturionii!“ a spus rîzînd tipul si facîndu-i cu ochiul prietenei lui, careia îi iesise la testul psihologic ca era „transparenta“. Au dezbatut o vreme problema bisexualitatii, pîna cînd fata cu ochelari a decis ca nu era locul potrivit pentru o astfel de discutie, iar cealalta, blonda, s-a suparat si ea, n-am înteles motivul, si iar a parasit cuibusorul de nebunii (patru locuri fata în fata), prefacîndu-se ca învata, pe un alt scaun. Smecherosul îsi tot cerea iertare si o chema înapoi. La Razboieni s-au reunit si, uitînd de problemele lor intime, s-au lansat într-o lunga conversatie despre starea natiunii, de la pasopt încoace. Au vorbit despre comunism, despre cît de mult au gresit (sau nu) cei din generatia parintilor lor, despre frica si disidenta, unul stia chiar si cîte ceva despre Canal. M-a socat faptul ca era ca si cum ar fi povestit o carte pe care o citisera de curînd si pe care (din nou) o interpretau ca pe alt test de psihologie sau un articol de lege. Istoria recenta, cea care pentru noi e alcatuita din frînturile amintirilor noastre, din experiente personale, pentru ei, la 20 si un pic de ani, a devenit Istorie în toata regula, pe care încearca sa o înteleaga pentru a justifica prezentul. E o istorie netraita si, în fond, ar fi putut sa vorbeasca în acelasi mod si despre Evul Mediu sau campaniile de cucerire ale Imperiului Otoman. N-am înteles din discutie ce credeau despre comunism, daca a fost rau sau bun.

Pe geam se vad în sfîrsit luminile Clujului si nu-mi mai dau seama daca cele zece ore au fost pierdute sau, de fapt, cîstigate, pentru ca le-am trait fara voia mea în vietile celor patru tineri. Gîndurile îmi erau îmbîcsite de trairile si cautarile lor, ma simteam anesteziata. E si asta o forma de a calatori – în mintile altora.

Sever Voinescu / Facebook

Dupa ceva timp de la ultima sa carte, eseistul Teodor Baconschi revine cu "Facebook".

Fabrica de narcisism”, apărută foarte recent la Humanitas. Splendoarea genului eseistic este aceea ca autorul abordează tema pe care singur si-o propune vorbind, de fapt, despre ceea ce îl preocupa cu adevarat – adică scrie despre un subiect ales de el, oricare ar fi, vorbind, în realitate, despre subiectul care l-a ales pe el, care îl stăpâneste si îl obsedează. Splendoarea stilului eseistic consta în larga sa libertate; cuvintele fac coregrafii dintre cele mai expresive în afara oricăror canoane, autorul cedează tentatiei de a forta polisemiile pîna unde poate, iar sugestia are aceeasi forma cu demonstratia. Eseul este splendida scuza a intrarii emotiei si spontaneitatii în literatura de tip ”non-fiction”. De fapt, eseul e facut sa te seduca, nu sa te convinga.

Teodor Baconschi întelege bine toate aceste particularitati ale genului si stilului eseistic, e dezinvolt în manevrarea lor si, inevitabil, putin narcisic. Nu poti seduce daca tu însuti nu esti , macar nitel, sedus de tine. Facebook-ul este, cum spune Baconschi cu o formula care are toate sansele sa ramîna memorabila, o fabrica de narcisism. Titlul cartii, însa, e putin înselator. Stiind formatia autorului, te-ai gîndi la o tratare a Facebook-ului în cheia pacatului suprem: vanitatea. Caci ce altceva e facebook-ul decît instrumentul care te face vizibil lumii large neconditionat, dîndu-ti iluzia propriei universalitati? Dar nu e chiar asa. Luminînd chestiunea din unghiuri neasteptate, Baconschi ne duce spre tema lui.

”Elitismul intelectual nu se opune democratizarii culturii, ci debusolarii valorice în fata careia orice forma superioara de umanitate decade”, scrie Baconschi la un moment dat, pe la mijlocul cartii, marcînd, astfel, tema reala. Ce loc mai au elitele cu solida întemeiere academica în lumea nivelata de asemenea strivitoare democratie? În lumea veche, o pregatire intelectual-academica serioasa te plasa într-o pozitie de prestigiu care, printre altele, se concretiza în accesul la tribunele cetatii. Puteai scrie în reviste, erai invitat sa tii conferinte, aveai o catedra unde formai generatii de tineri, publicai carti – dar la toate astea ajungeai dupa un proces de selectie culturala presarat cu examene de tot felul, truda sii productie intelectuala. Nu orice om de pe strada îsi putea face gîndurile publice în media. Acum, în era internetului si a Facebook-ului, orice analfabet (spre ca vedeti cum se scrie în lumea net-ului) are exact aceeasi platforma cu un savant. Si nu de putine ori, audienta optează masiv pentru ignorant. În lumea Gutenberg asa ceva nu se întîmpla. În lumea Zuckerberg asa ceva se întîmpla. Baconschi simte acut aceasta neliniste. Iata alt fragment: ”Reeditam (a câta oara?) povestea Ucenicului vrajitor. Fortele pe care le-am declansat nu mai sunt usor controlabile. Se poate lesne anticipa o criza a democratiilor care au ajuns în acest punct de inflexiune: nici o autoritate (de la cea intelectuala, pâna la cea politica) nu mai este indispensabila. Si orice autoritate poate fi înlocuita printr-o varianta libertariana sau anarhista. Partea buna ar putea veni din demistificarea definitiva a ideii de secret. Si tot aici e partea rea, întrucât partea buna a secretului se concentreaza în ideea însasi de secret. Secretul era o sperantă. O temere incitanta, o făgăduintă virgina. Julian Assange a demonstrat ca Sfânta Sfintelor e goala. Sulurile Thorei sunt vacante. Cel mai secret loc de pe planeta contine bârfulite amuzante – si uneori bine redactate – despre sefi de state si guverne. Power is an empty box… ” Din aceasta neliniste, care exprima felul asumat în care Baconschi traieste autentic tema sa, se desprind sumedenie de subteme care mai de care mai interesante. De pilda, subtema falselor identitati de pe Facebook. Dupa cum se stie, pe Facebook poti spune despre tine absolut orice doresti – poti sa îti dai alt nume, alta poza, sa te caracterizezi cum îti trece prin cap. Nu exista nici o cenzura si dreptul oricui de a fabula despre sine este parte a ”contractului” acceptat de toti ceilalti participanti la Facebook. Baconschi descrie foarte bine acest fenomen, iar eu îmi permit doar sa extind discutia. Fenomenul identitatilor false (oriunde falsa identitate asumata este o infractiune sau, macar, o înselatorie morala, mai putin pe Internet!) nu este specific doar Facebook-ului. Întreg Net-ul este asa. Asa zisul ”nick-name” a fost inventat si acceptat de toata lumea înca de la începutul forumurilor, iar practica adreselor de mail cu nume schimbate sau ascunse este fireasca. Fenomenul românesc al ”postacilor”, care a virusat complet absolut toate site-urile media, poate fi socotit o contributie a noastra, a poporului nostru inventiv, la dezvoltarea Internetului. Facebook este o varianta ”soft” si larg democratizata a obiceiului social mai vechi al punerii mastii si iesirii în lume.

De fapt, marea problema umana pe care o ridica Facebook-ul este aceea a disparitiei granitelor dintre real si virtual. Si Baconschi o spune limpede: ”Conflictul epistemic dominant în era IT&C este acela care vizeaza ierarhia dintre real si virtual.” Însa, Baconschi vorbeste despre virtual în sensul de utopie, de dublura imaginar-aspirationala a realitatii, de proiect ideal. Doar ca virtualul din lumea Netului este deja real. Si contributia esentiala în aceasta privinta o are un alt descendent direct al Mamonei Internet: jocul pe calculator. Nu am loc aici sa dezvolt ideea, dar virtualul oferit de Internet si de ”copiii” sai, dintre care Facebook e cel mai balai si mai dragut, este din ce în ce mai real pentru viata unui numar imens si crescînd de oameni. Iar diferenta majora dintre virtual si real este ca în virtual nu exista responsabilitate. Virtualul = Realul – Responsabilitatea. Asta îl si face atît de atractiv. Baconschi, folosind învatatura lui Burke, care ramîne cel mai mare profesor de libertate din cîti cunosc, ajunge la concluzia ca virtualul nu este un spatiu al libertatii si are dreptate. Libertatea e posibila doar în lumea reala, caci doar aici exista contrîngerile responsabilitatii.

În fine, cartea începe si se termina, într-o frumoasa rigoare, cu o idee la care Baconschi tine mult: laicizarea este un proces crestin. Ridicînd persoana la rang atît de înalt cum nu a facut-o nici o alta religie, crestinismul nu doar ca a îngaduit miscarile de liberalizare/emancipare, dar le-a si pregatit. Tocmai de aceea, valorile crestine sînt proaspete si azi (e amuzant sa vezi cum ateii tin aprig discursuri etice care sînt, de fapt, pledoarii pentru valorile crestine si ei cred ca exact invers).

La finalul cartii, Baconschi ne spune si care este calea viitoare pe care el o vede si pe care ne îndeamna sa pasim. Cu Facebook cu tot, desigur.